DOI OCHI ALBAŞTRI

Am cunoscut doi ochi ca zarea,
Când erau tineri şi frumoşi,
De drag mă sufocau,ca marea
Şi mă-nălţau,de luminoşi!

Priveam,fără nesaţ lumina
Ce-o-mprăştiau,când îi priveam,
Le căutam vraja senină
Atuncea când îi întâlneam...

Doi ochi albaştrii i-am iubit
Cum numa-n vis puteam să sper,
Dar pentru ce ne-am despărţit
Ei nu mi-au spus;e un mister!

Din când în când,pe drumul vieţii
Acei ochi,i-am mai întâlnit,
De dorul meu,din tinereţe
N-am vrut şi nu le-am povestit...

Şi ne-am urmat,fiece drumul
Ce-am vrut sau ce era sortit
Şi mult timp,îmi alungau somnul
De-atâta dor,că i-am iubit...

Mult timp,n-am mai ştiut nimica
De ochi-albaştri,cei din vis;
Mă mulţumeam,eram amica
Unei iubiri de,.. nepermis.

Trecut-au anii ca şi vântul,
Într-un cortegiu funerar,
Când s-odihnea,acum şi gândul,
Când minte nu avea habar;

Dintr-un tablou,în cap de şir,
Ochii albaştrii,mă priveau.
Parcă-ntrebau:de ce mă mir
Că-i văd,dar numai străluceau...

Încremenită am rămas,
La margine de drum,pustiu
Şi-am mulţumit pentru popas
Şi că mi-a fost dat, ca să ştiu...

Doi ochi senini,iubirea vieţii,
Au încetat să mai lumine;
Au fost fiorul tinereţii
Şi-acum trăiesc în gând la mine...
           Autor/Veronica Popescu