URME

Ce searbădă e ziua – când norii, dormitând,
Aşează mohoreală pe clipe şi pe gând!
Posomorât şi singur, colind prin amintiri,
Sperând să dau de urma trecutelor iubiri.

Apatică mi-e vrerea şi ceaţă-i pe trecut –
Abia mi-aduc aminte de tot ce m-a durut.
Îmi trec fugar prin gânduri, contururi şterse, vagi
De chipuri ce, odată, mi-au fost nespus de dragi...

În fiece iubire, am ars pân’ m-am topit –
Cred, însă, că pe mine – deloc nu m-am iubit...
O, câte nopţi şi zile, visând am petrecut –
Şi-astfel, pe lângă mine, viaţa a trecut.

Mi-e sufletul ca trupul unui bătrân soldat:
Din tălpi până la creştet – de cicatrici brăzdat...
Iar inima, ca scoarţa de pom, mi-e scrijelită
De semnele lăsate de fiece iubită.

Dar nu regret pe nimeni, nimic din ce-am iubit –
Căci toate au, pe lume şi zori şi asfinţit...
Nu spun vreo noutate – etern, nimica nu-i –
Doar soarele e veşnic şi strălucirea lui.

Iubirile apuse, nici nu mai ştiu de sânt
Pe undeva, prin lume, căci s-au pierdut ca-n vânt...
Uşor rostim, iubirii, cuvântul „totdeauna!” –
Apoi, că-i vorbă goală – nu-i bai, ne e totuna.

Purtăm, de generaţii, aceleaşi întrebări,
Aceleaşi deziluzii – poate alte visări...
Căci stă în firea noastră – de lut însufleţit,
Să căutăm Supremul – ceva nedefinit.

...Ce searbădă e ziua – când norii, lăcrimând,
Aşează mohoreală pe clipe şi pe gând...
Sub răpăit de ploaie, colind prin amintiri –
Dar nu mai dau de urma trecutelor iubiri...
    Autor-Boris Ioachim