FIECARE ÎȘI ARE PROPRIUL ADEVĂR

Fiecare îşi are propriul său adevăr
ocrotit în lumina albă a minţii,
o cutie închisă, încuiată cu ivăr
păzită cu ghearele, apărată cu dinţii.

Fiecare îşi are propriul pământ
şi îşi creşte în alt fel grădina,
uneori după ploi, alteori după vânt,
uneori doar aşa cum ar vrea rădăcina.

Unul îşi ia fericirea din iubire
şi o stoarce dintr-un sentiment infinit,
altuia-i pare un tărâm de-amăgire
când în lume doar timpul e fără sfârşit.

Unul îşi caută un răspuns printre stele,
altul în firul mărunt de nisip.
Unul din clipe îşi înşiră mărgele
ca să-şi conserve frumuseţea pe chip.

Altuia nu îi pasă de riduri,
ascultând vocea plină cu care-i vorbeşte
o umbră închisă în slove, în rânduri,
şi cu ea frumuseţea în miez şi-o clădeşte.

Unul nu trece vreodată de poartă
şi i-e teamă de zare şi de necunoscut,
altul străbate distanţa. I-e soartă
să caute-un loc de nimeni ştiut.

Unul aşteaptă un cuvânt de la zei
şi simte nevoia unui reazem divin,
altul nu-şi pune speranţa în ei,
dar nu-i cu nimic mai sărac, mai puţin.

Un tânăr poate-avea un cuget bătrân,
un moş îşi păstrează sufletul tânăr
până-n ultima oră şi ţine la sân
o comoară de preţ, de viu neastâmpăr.

Nimic nu-i în plus şi nimic nu lipseşte,
ce-i urât pentru unul, pentru altu-i frumos,
ce e bun pentru unul, altuia nu îi prieşte,
un suflu ridică sau poate da jos.

Nu-s legi ca să lege, nu-s cuvinte să-nchidă,
înţelesul e-adesea luat în răspăr
şi lumea-i mereu de dreptate avidă...
Fiecare îşi are propriul său adevăr.

 

                          Autor / Pricop Carmen