Un creştin odinioară tot se căina mereu :Grea mai este crucea asta
Ce mi-a dat-o Dumnezeu.
Cum o dau nu-mi iese bine
De necazuri nu mai scap
Şi muncesc din greu ca boul
Până cad lângă proţap !
Iaca alţii sunt mai leneşi şi
trăiesc mai în belşug
Numai mie (vorba ceea) “boii
nu-mi mai trag la jug”.
Și ofta creştinul nostru şi
mereu era cârtind
Nimeni nu putea odată să-l
audă mulţumind.
Însă cel de sus părinte, care
ajută pe mişel
Căutând din cele sfinte,
cercetatu-l-au pe el:
A trimis la el un înger
Noaptea când dormea trudit
Şi luând pe om de mână
L-a urcat pe deal la Schit.
Se făcea că este ziuă
Şi erau numai ei doi
Între nişte Cruci frumoase
Felurite după soi.
Unele erau de aur,
Altele de fier şi lemn,
De argint şi de aramă,
Fiecare cu un semn.
Zice îngerul atuncea:
“Ia-ţi o cruce care vrei
Numai potriveşte-o bine
şi te-ntoarce la bordei”.
Lacom el apucă-n grabă, cea
de aur mai întâi
Încercând s-o tăbârcească pe
voinici umerii săi.
Dar nu-i chip ca s-o urnească
şi privind la ea cu jind
Se pogoară mai la vale,
la o cruce de argint.
De prea multă strălucire
Nu te poţi uita la ea,
Dar voind el s-o ridice
Vede că-i grozav de grea.
Se mai uită, iar încearcă
Până ce îşi ia de seamă
Să-şi aleagă altă Cruce,
Tot frumoasă, de aramă.
Dar în ciuda lui şi aceea
pentru dânsul este grea
Cea de marmoră mai tare,
cea de fier cam tot aşa.
Lângă ele, mai la vale,
vede sub un copăcel,
cruce de stejar uşoară,
numai bună pentru el.
O ridică deci şi pleacă,
Iară îngerul pe drum
Îl întreabă pentru cruce,
dacă-i mulţumit acum.
Slavă Domnului, răspunde,
Tare-s mulţumit cu ea,
Căci din toate numai asta
Este după vlaga mea!
Îngerul atunci îi zice:
Omule nemulţumit,
Pentru Crucea vieţii tale
Totdeauna ai cârtit!
Astăzi te-am adus anume
Ca să-ţi fie ţie semn
Că nici una nu poţi duce
Decât crucea cea de lemn.
Asta este “Crucea vieţii” dată
ţie de când eşti
Deci lui Dumnezeu dă slavă
şi de-acum să nu cârteşti.
Cele de metaluri scumpe
sunt a oamenilor sfinţi
Care sufăr pân’la sânge,
întru grele nevoinţi.
Iară tu cu sărăcia lesne
te vei mântui,
Dacă vei păzi credinţa
şi răbdând vei mulţumi!
Autor /Necunoscut
mereu era cârtind
Nimeni nu putea odată să-l
audă mulţumind.
Însă cel de sus părinte, care
ajută pe mişel
Căutând din cele sfinte,
cercetatu-l-au pe el:
A trimis la el un înger
Noaptea când dormea trudit
Şi luând pe om de mână
L-a urcat pe deal la Schit.
Se făcea că este ziuă
Şi erau numai ei doi
Între nişte Cruci frumoase
Felurite după soi.
Unele erau de aur,
Altele de fier şi lemn,
De argint şi de aramă,
Fiecare cu un semn.
Zice îngerul atuncea:
“Ia-ţi o cruce care vrei
Numai potriveşte-o bine
şi te-ntoarce la bordei”.
Lacom el apucă-n grabă, cea
de aur mai întâi
Încercând s-o tăbârcească pe
voinici umerii săi.
Dar nu-i chip ca s-o urnească
şi privind la ea cu jind
Se pogoară mai la vale,
la o cruce de argint.
De prea multă strălucire
Nu te poţi uita la ea,
Dar voind el s-o ridice
Vede că-i grozav de grea.
Se mai uită, iar încearcă
Până ce îşi ia de seamă
Să-şi aleagă altă Cruce,
Tot frumoasă, de aramă.
Dar în ciuda lui şi aceea
pentru dânsul este grea
Cea de marmoră mai tare,
cea de fier cam tot aşa.
Lângă ele, mai la vale,
vede sub un copăcel,
cruce de stejar uşoară,
numai bună pentru el.
O ridică deci şi pleacă,
Iară îngerul pe drum
Îl întreabă pentru cruce,
dacă-i mulţumit acum.
Slavă Domnului, răspunde,
Tare-s mulţumit cu ea,
Căci din toate numai asta
Este după vlaga mea!
Îngerul atunci îi zice:
Omule nemulţumit,
Pentru Crucea vieţii tale
Totdeauna ai cârtit!
Astăzi te-am adus anume
Ca să-ţi fie ţie semn
Că nici una nu poţi duce
Decât crucea cea de lemn.
Asta este “Crucea vieţii” dată
ţie de când eşti
Deci lui Dumnezeu dă slavă
şi de-acum să nu cârteşti.
Cele de metaluri scumpe
sunt a oamenilor sfinţi
Care sufăr pân’la sânge,
întru grele nevoinţi.
Iară tu cu sărăcia lesne
te vei mântui,
Dacă vei păzi credinţa
şi răbdând vei mulţumi!
Autor /Necunoscut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu