FĂ RAI DIN CE AI...

 Povestea ce v-o spun acuma
 Nu-ncepe cu a fost odată,
 S-a întâmplat într-un spital
 Cu doi bătrâni loviţi de soartă.

 Salonul de un alb imaculat
 Cu două paturi mici era dotat.
 Unul la geam în care odihnea 
Un trup firav şi blând cu ochi de catifea.

 Altul lângă perete aşezat
 C-un bătrânel tot ţintuit la pat.
 Prieteni buni au devenit în suferinţa lor,
 Căci nu aveau pe nimenea șă ceară ajutor.

 Îşi depănau cu resemnare
 Frânturi din amintiri pierdute,
 Să-şi facă zilele frumoase
 De a lor chinuri să mai uite.

 Bătrânul de lângă perete
 Deloc nu se putea mişca,
 Întrebând des pe-al său tovarăş
 Pe geam ce nou se mai zărea.

 Iar el, amănunţit îi descria
 Un parc cu tot ce-n jurul lui era,
 Copii jucându-se la topogan,
 Un lac cu nuferi albi de porţelan,

 Bătrâni ce stau la umbra de castan,
 Îndrăgostiti ce-şi fură săruturi pe maidan
 Şi câte-n Cer şi stele-i povestea
 Să uite boala grea ce-l măcina.

 Imaginile ce le descria
 De multe ori stârneau invidia
 Pentru o zi şi-ar fi dorit măcar
 Să fie el în patul plin de har.

 Mult n-a trecut,dorinţa s-a-mplinit,
 Al lui prieten bun s-a prăpădit....
 Infirmiera atunci el a rugat
 La geam să-l mute, în patul celuilalt.

 S-a ridicat în capul oaselor
 Vroind a admira a geamului decor,
 Dar o mirare mută l-a uimit
 Când nu văzu nimic decât un zid.

 Strigă infirmiera buimăcit
 Şi o-ntrebă stingher,nedumerit,
 De ce al lui prieten altceva vedea
 În loc de acel zid de la fereastra sa ?

 - Cum dumneavoastră n-aţi ştiut
 Că decedatul orb era ?
 - El n-a văzut nici măcar zidul
 Pe care îl vezi dumneata !!!

 Apoi cu vocea stinsă
 De lacrimi gâtuită, 
A spus.
-Ţi-a-ncurajat viaţa chinuită !!!

 Concluziile le trageţi singuri
 Voi cititorii mei iubiţi ,
 Atâta pot eu să vă spun 
 De invidie vă feriţi.

 Să dai cu sufletul ce dai
 Şi din ce ai,să îţi faci Rai !!!
 Cu inima să dai de poţi
 Şi Rai să-ţi faci din orice colţ !!!
    Autor/ Necunoscut