AMA. M.

Nimeni nu doreşe să fie singur. Toata lumea doreşte să se afle în mijlocul unui grup, de fapt, nu doar al unui singur grup, ci chiar al mai multor grupuri. Orice om aparţine unei grupări religioase, unui partid politic, unui Club Rotary... şi mai există atâtea alte grupuri...
Omul doreşte să fie sprijinit 24 de ore pe zi, pentru că nu se poate susţine singur. Numai adevărul se susţine singur, minciuna şi amăgirea nu reuşesc. Când este singur, omul începe să simtă o senzaţie ciudată, vecină cu nebunia. Aceasta nu este numai teama dumneavoastră. Este teama tuturor, căci nimeni nu este cel care este, nu este el însuşi cu adevărat.Societatea, cultura, religia, educaţia - toate acestea conspiră împotriva voastră încă din copilarie. Aceste instituţii sunt atotputernice, copilul este neajutorat şi dependent. De aceea, ele reuşesc să facă din el orice îţi propun. Ele nu permit nici unui copil să crească în conformitate cu destinul său natural. Toate eforturile lor sunt îndreptate către transformarea fiinţelor umane în niţte roboţi funcţionali, în cazul în care copilul este lăsat de capul lui, nu se ştie dacă el va fi de folos intereselor majorităţii sau nu. Societatea nu este dispusă să îşi asume riscul. Ea înşfacă de mic copilul şi începe să îl modeleze, transformându-l în ceva util societăţii. Dintr-o anumită perspectivă, se poate spune ca ea ucide sufletul copilului şi îi d o identitate falsă, astfel încât el să nu-şi mai dea seama vreodată că îi lipseşte sufletul, fiinţa sa. Această falsă identitate este un substitut. Ea este utilă,dar numai în cadrul grupului care v-a dat-o. în singuratate, minciuna dispare, iar realitatea încearcă să se exprime pe sine. Aşa se naşte teama de singurătate. Multă vreme, voi credeţi că sunteţi cineva, după care, într-un moment de singurătate, realizaţi că nu sunteţi deloc ceea ce credeaţi. Astfel apare teama. Atunci cine sunteti? Mai devreme sau mai târziu, sinele va încerca să se exprime, dar el are nevoie de o anumită perioadă pentru a reuşi...Intervalul dintre amăgire şi momentul revelaţiei a fost numit de mistici, pe bună dreptate: "noaptea întunecată a sufletului". Omul nu mai trăieşte în amăgire, dar nu a cunoscut încă nici realitatea. Trăieşte într-o stare de tranziţie, în care nu are habar cine este. Problema este cu atât mai complicat în Occident, căci vesticii nu şi-au dezvoltat de-a lungul timpului nici o metodologie care să-i ajute să descopere realitatea cât mai rapid posibil, scurtându-şi astfel noaptea întunecată a sufletului.Occidentalii nu ştiu nimic despre meditaţie, iar meditaţia este doar un alt nume pentru singurătate, pentru tăcere, pentru aşteptarea revelării realităţii. Ea nu este o acţiune, ci o relaxare în tăcere. Nu permite acţiunea, căci orice aţi face, veţi acţiona din falsa voastră personalitate. Voi aţi trăit ani de zile cu o personalitate care v-a fost impusă de oameni pe care i-aţi iubit, pe care i-aţi respectat... şi care nu au avut intenţia să vă facă ceva rău. Intenţiile lor au fost bune, dar ei nu ştiau ce fac. Părinţii, profesorii, preoţii,politicienii voştri - nici unul dintre ei nu a fost conştient; au fost cu toţii inconştienţi, în mâinile unei persoane inconştiente, chiar şi bunele intenţii devin otrăvitoare. Aşa se explică teama cumplită care apare ori de câte ori ramâneti singuri, când tot ceea ce este fals începe sa dispară. Realitatea nu are nevoie decât de o clipă pentru a se manifesta, înlocuind însă ani întregi de minciună. Este normal să aveţi nevoie de un interval de timp pentru a construi o punte între cele două extreme.
Grupul este o premisă esenţială pentru existenţa sinelui fals. Cum ramâne singur, acesta începe să se dizolve, lucru care îl sperie de moarte. Nu trebuie sa fiţi însă îngrijoraţi, căci ceea ce poate dispărea merită să dispară. Este absurd să te agăţi de el, căci nu îţi aparţine.Nimeni nu poate răspunde în locul vostru la întrebarea: "Cine sunt eu?" Voi sunteţi singurii care puteţi şti acest lucru. Tehnicile de meditaţie nu au alt rost decât pe acela de a distruge ceea ce este fals în voi. Ele nu vă oferă şi realitatea, căci aceasta nu poate fi oferită sau transmisă. Ceea ce poate fi dăruit sau cedat nu este
real. Realitatea este, ea nu poate disparea.Meditaţia înseamnă curajul de a sta singur şi tăcut. Treptat, omul începe să simtă ceva nou, o altfel de viaţă, o altfel de frumuseţe, o altfel de inteligenţă - care nu au fost împrumutate de la alţii, ci cresc din interiorul lui. Rădacina lor este chiar existenţa omului. Dacă nu se dovedeşte un laş, dacă nu se sperie, această rădăcină va da cândva roade, iar omul va înflori. Toate temerile voastre sunt produsele secundare ale identificării. Un bărbat iubeşte o femeie şi odată cu iubirea lui se naşte şi teama: dacă îl va părăsi, la fel cum 1-a părăsit pe acela de dinainte când a venit la el? Există deja un precedent; poate că va face la fel şi cu el. Teama îl strânge ca o gheară, în regiunea stomacului. Bărbatul este mult prea ataşat. El nu înţelege o realitate simplă: el a venit singur în această lume. A existat şi ieri, când nu era împreună cu această femeie, şi s-a simţit cât se poate de bine. Ieri nu simţea nici un nod în stomac. Chiar dacă mâine femeia nu va mai fi alături de el, ce rost are sa simtă acest nod? El ştie deja cum să trăiască fără ea, de vreme ce a mai trăit astfel.
Mai există şi teama că lucrurile s-ar putea schimba mâine... Cineva ar putea muri, ai putea da faliment, ai putea sa ramâi fară slujbă. Există o mie şi una de lucruri care se pot schimba. Voi sunteţi încolţiţi de o mie de temeri, şi nici una din ele nu este valabilă. Ieri aţi trăit aceleaşi temeri, la fel de inutil, căci iată, a venit ziua de azi, şi nu aveţi nici o problemă. Poate că lucrurile s-au schimbat, dar sunteţi încă în viaţă, iar omul are o capacitate uriaşă de a se adapta la orice situaţie.Teama este la fel ca întunericul. Este imposibil sa faci ceva cu acesta, la modul direct. Nu poţi să-1 arunci, nu poţi să renunţi la el. Singurul mod în care poţi scăpa de întuneric este să faci lumină, întunericul nu dispare decât dacă apare lumina. Dacă doreşti să ai parte de întuneric, nu ai decât să stingi lumina; dacă doreşti să scapi de el, nu ai decât sa aprinzi lumina. Cert este ca acţiunea ta nu are nimic de-a face cu întunericul, ci numai cu lumina. Osho

TEAMA DE MOARTE

Toate temerile din lume pot fi reduse la una singură: teama de moarte,
teama că "într-o zi, s-ar putea sa dispar, că într-o zi voi fi nevoit sa mor. Acum
exist, dar va veni o zi în care nu voi mai exista". Aceasta este singura teamă reală.
Pentru a scapa de această frică, oamenii încep să acţioneze astfel încât sa poată trăi cât mai mult timp cu putinţă. Ei încearcă să-şi securizeze vieţile: încep să facă
compromisuri, caută tot mai multe garanţii, pâna când devin paralizaţi, căci cu
cât eşti mai sigur, cu atât trăieşti mai puţin.
Aşadar, din cauza fricii de moarte, oamenii tânjesc după securitate, îşi fac
conturi bancare, asigurări, se căsătoresc, se aşează la casa lor, devin cetăţeni de
nădejde, se alătură unui partid politic, unei biserici, devin hinduşi, creştini,
mahomedani. Din cauza acestei temeri, politicienii şi preoţii continuă să îi
exploateze................. Dacă nu v-ar fi teamă, nici un politician, nici un preot nu v-ar putea
exploata. Ei nu vă pot exploata decât din cauza fricii voastre, căci vă promit ca vor
face tot ce le stă în puteri pentru a vă asigura securitatea. Nu contează dacă se vor
ţine de promisiune....... Iar aceste promisiuni îi ţin pe oameni în sclavie, în oprimare. Ele îi înlănţuie şi îi exploatează....Osho

CU UN ALT TREN SPRE ALTĂ GARĂ

Nici eu nu sunt, nici tu nu vii
Și gara zace părăsită .
Rămas-au doar melancolii
Și-o dragoste neîmplinită .

Eram și tineri și frumoși ,
Dintr-o prostie ne-am certat
Fiindcă eram orgolioși ,
Niciunul din noi n-a cedat .

O dată ne-am mai sărutat
Înlăcrimați în acea seară
Și fiecare a plecat
Cu alt tren spre o altă gară .

De-atunci nu ne-am mai întâlnit
Dar totuși ... ne-am iubit mereu .
Ambiția ne-a despărțit
Și-am regretat . Și tu și eu !

Știu că pe rând și fiecare
În gară am mai revenit
Dorindu-ne o împăcare .
... Un vis sfârșit . Neîmplinit !

Autor- Nicușor.Bucur-Măcin

MY TENDER HEART WITH

CINE DĂ , LUI ÎŞI DĂ.........CINE FACE , LUI ÎŞI FACE !

Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic işi făcuse
Sub un fag cu umbra deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.

Făr' de nici-o mângâiere, făr' de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, işi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească de mâncare,
Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
,,Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui işi face ’’!

Îl ştia de mult tot satul şi la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi dă-n tolbă de mâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
,,Cine dă, lui işi dă, cine face, lui işi face’’!

Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Făr-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.

Înainte lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce işi lua darul, tuturor zicea cu pace:
,,Cine dă, lui îşi dă , cine face, lui îşi face’’!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul astui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din făina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
- De acuma, ştiu eu bine, ca n-o să mai vii la poartă!

Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
,,Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face’’!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.

Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
- Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?

Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.
Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multa milă,
Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.

- Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâinea asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
,,Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face’’!

După ce mâncară painea, mulţumindu-i, a plecat
Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbraţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.

- Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
- Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.

În durere-şi vede fapta cea marşavă şi debilă
Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fară milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
,,Cine dă, lui işi dă, cine face, lui îşi face’’!"

DOREŞTE-MI NOAPTE BUNĂ

Doreşte-mi noapte bună
Şi-mi vei rămane în vise,
Tandreţea lunii să te pupe
În răcoarea dimineţii.

Fereşte-ţi ochii’n întuneric
Şi stai sub plapumă ascunsă,
Visează îndelung în noapte,
În ţara magică fii dusă.

Ascultă-mi inima cum bate,
În ritm de valuri, marea-i calmă,
Şi zace’n ape, sub oglindă
Şi vrea să stea la tine’n palmă.

Deschide-ţi ochii în visare
Şi pune-mi mâna ta pe frunte,
Să-mi simţi cum creşte o rădăcină,
Din vârful minţii mele abrubte

În palma ta, cu mii de drumuri,
Mă rătăcesc, mă pierd întruna,
Şi vreau ca coama mea de taur,
Să-ţi fie mantie, cunună.

Şi stau în strună, două inimi
Şi ard ca două, bat ca una,
Cu ochii trişti şi vechi ca lumea,
Veghează marea, plină

Autor-Iulian Pavelescu

O POVESTE SUPERBĂ DE IUBIRE

Bărbatul care se întâlneşte cu o femeie deşi este căsătorit. Toată lumea îl susţine şi mulţi îl invidiază . Iată povestea spusă chiar de el :
Am o confesiune de făcut: mă întâlnesc cu cineva, deşi sunt căsătorit.

Este o femeie incredibilă. Este frumoasă, inteligentă, vicleană, puternică… şi are o credinţă imensă în Dumnezeu. Îmi place la nebunie să o scot la cină, Să mergem la filme, să ne uităm la tv… şi să îi spun cât este de frumoasă. Nu-mi amintesc când a fost ultima dată când am fost supărat mai mult de cinci minute pe ea. Zâmbetul ei îmi înfrumuseţează întotdeauna ziua, indiferent de circumstanţe.
Uneori, îmi face vizite neanunţate la locul de muncă, îmi aduce de mâncare sau chiar mă surprinde cu o prăjitură făcută special de ea. Nu-mi vine să cred cât de norocos sunt că mă întâlnesc cu o astfel de femeie chiar dacă sunt căsătorit. Vă sfătuiesc pe toţi să încercaţi asta – vă va schimba complet viaţa.

Oh! V-am spus că femeia cu care mă întâlnesc este chiar soţia mea? La ce vă aşteptaţi?

Autor - Jarrid Wilson

PREA TÂRZIU

Eram singur.Cineva de-afară
Mi-a bătut în uşă pe-nnoptat,
M-am săltat cu greu din aşternuturi,
Ca din morţi,atunci când eşti sculat.

- Hai,deschide ! mi-a strigat din stradă
Glasul său de aur şi de vis.
Bâjbâind cu cheile în mână,
Am împins zăvorul şi-am deschis.

O lumină-naltă,zâmbitoare,
A privit la chipul meu zbârcit,
Apoi lung la părul alb ca neaua,
De furtuna vieţii viscolit.

- Cine eşti ? Am întreba-o-n şoaptă,
- Ai ceva cu mine ? Vrei ceva ?
-Eu sunt Fericirea,mi-a spus dulce,
Şi-am ajuns acum la dumneata.

Am zâmbit privind-o cu tristeţe,
Am tras grabnic uşa şi-am plecat,
A bătut ea-n urmă şi mai tare,
Dar am fost şi eu neînduplecat.

Ce puteam să fac ? Venea zadarnic.
Troienit de vreme şi pustiu
Am trimis-o alături,la un tânăr,
Pentru mine prea venea târziu.
Autor/Virgil Carianopol

TRIST , DAR ADEVĂRAT

Nu învăţăm nimic, din nici o dramă
Ne indignăm, aprindem lumînări
Facem orice să fim băgaţi în seamă
Toţi acuzăm şi punem întrebări.

Epidemie grea, de neamuri proaste
Ca drojdia pe fundul de pahar
Ne bucurăm în taină de năpaste
Ca la cutremur Domnii din Fanar.

A mai căzut un avion? Ce bine!
Prilej de certuri la televizor
Iar defilează clovni şi paţachine
Ţin predici, vai, unui întreg popor!

Ni se deşartă tone de palavre
În casele cu frigider pustiu
Ne zgîrie pe creier nişte javre
Chiar morţii îşi fac cruce în sicriu.

Dar ce e oare ţara noastră dragă
Decît un avion, căzut în munţi?
Nu îi mai căutaţi cutia neagră –
Au luat-o hoţii şi o vînd la nunţi.

Nu e de vină, nimeni, niciodată
Arareori, cîte-un Acar Păun.
Batista pe ţambal s-a pus îndată
Şi plîngem cu baloane de săpun.

Avem un nou Drapel: e Muşamaua
Ce-nlocuieşte steagul Tricolor.
Ni s-a schimbat şi Imnul: e Maneaua
Şi uite-aşa dispare un popor…

Această ţară zilnic pică Bac-ul
Harababură! Haos! Aaoleu!
De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul
Şi nu ne mai suportă Dumnezeu.

Pe cei plătiţi să-şi facă datoria
Îi doare-n cot, sînt nesimţiţi şi proşti
Nu-i poţi schimba – îi apără Mafia
După maşini şi vile-i recunoşti.

Încrengături de rude şi amante
Sufocă-ntregul Aparat de Stat
Blindaţi cu grade şi hîrtii savante
Toţi impostorii au un doctorat.

La prima criză, au căzut grămadă
Ca şobolanii fug, sînt panicaţi
O fată degerată în zăpadă
I-a ruşinat pe cei mai mari bărbaţi

Azi, Dumnezeu le-a pus oglinda-n faţă
Ei nu sînt nimeni, doar nişte yes-meni
Acum se rupe pojghiţa de ghiaţă
Ei au murit, de fapt, în Apuseni!

ROMATSA, SMURDUL, STS şi ISU
Ventuze de bani publici, scoşi din bir
Ce faliment! Le-a înghiţit abisu’!
S-au dus, în marş forţat, la cimitir!

A trebuit să cadă o rugină
În locul unde Horea a fost prins
Şi-n putregaiul ăsta, o lumină
Fulgerător, în ţară s-a aprins.

Aceste 7 ore blestemate
I-au deşteptat, în fine, pe români
În gardă, toţi! Aşa nu se mai poate!
La puşcărie cu aceşti păgîni!

Demisia! Căraţi-vă, cu toţii!
Demisia! Cît mai puteţi s-o daţi!
Un simplu pădurar a dat cu hoţii
De toţi pereţii Munţilor Carpaţi.

Nişte netrebnici, puşi pe jaf şi chefuri
Minţind că-s „frecventabili”, „democraţi”
Ne-au amputat din pensii şi din lefuri
Dar ei trăiau ca nişte îmbuibaţi.

Teroarea nepăsării şi-a prostiei
A luat sfîrşit, nu mai putem răbda.
Începe primăvara României
Şi-a răsărit, pe locul tragediei
Un ghiocel, sub mantia de nea.

Autor-CORNELIU VADIM TUDOR