RIDICĂ-TE FEMEIE

Să nu te-apleci chiar de te doare,
Si toţi din soartă au vrut sa-ţi ieie,
De te-au zdrobit din întâmplare
Nu plânge,Ridică-te de jos, Femeie!

Tu râuri ai facut din lacrimile tale
Si ai vegheat ca Domnul fiilor să deie.
Doar flori si înălţimi in a lor cale
De te-a durut, Ridica-te, Femeie!

Ai vrea să numeri trandafirii înroşiţi
Iar din petale să faci cărare către stele,
Atât cât anii nu-ţi sunt încă irosiţi,
De vrei ca să fii sus, Ridică-te, Femeie!

Vei aduna acum, scânteia unui foc nestins
Trecut, adio, prezentu-n loc să steie,
Iar ce-i frumos să fie-n veci de necuprins.
Să nu fii tristă, Ridică-te, că poti, Femeie!

Avem cu toţii un trecut, adesea, e frumos
Sau,poate credem în minuni sau, o ideie,
Stim că lumina vine doar de sus în jos,
Tu să priveşti mereu în sus, Ridică-te, Femeie!

A mai rămas postum doar un cuvant:
Trăieşte, şi-adună un buchet de orhideie,
Să-l pui lângă icoană să fie legământ,
Să nu-ţi mai laşi ochii în jos, Ridică-ţi-i, Femeie!

Să-ţi cuibăreşti curaju-n suflet, ca să steie,
Şi nu te apleca în veci. Ridica-te Acum, Femeie!

Autor/ Florentina Crăciun Fabyola

BĂTRÂNII

Au ochi atât de calzi şi mici,
Mâinile muncite şi ridate,
Dar mulţumirea c-au ajuns bunici
Le-aduce, parcă, sănătate.

Au îndurat atâtea-n viaţa lor...
Şi-au învăţat că, fără credinţă,
N-ar suporta povara anilor
Ce-apasă greu biata lor fiinţă.

Deşi-s bătrâni şi-ar merita respect
După traiul dus în demnitate,
Prea mulţi au parte, însă, pe nedrept
De umilinţe şi drepturi uitate...

De-aceea, dacă tu-i mai în viaţă,
Pe cei ce tineri acum nu mai sunt,
Îndrumă-te după a lor povaţă -
Să faci doar bine pe acest pământ...

Mergi azi la ei şi du-le-n dar
Cea mai caldă-mbrăţişare
Şi-n cupa plină cu amar
Toarnă-le puţină alinare.

Şi eu, şi tu, cu toţii într-o zi
Vom fi bătrâni, bolnavi şi poate trişti
Şi, Doamne, cât de minunat va fi
Când cuiva îi va păsa că tu exişti!...

Autor/Alina Tanasă / Bătrânii

VORBE CARE DOR

A spune o vorbă care doare
E-atât de simplu, de ușor
Ca să ucizi la întâmplare
Un gând, un început de zbor.

Să frângi aripa unui suflet
Ce a crezut în visul său
Și să faci asta cu un zâmbet
Perfid, ucigător de rău.

E-atât de simplu să rănești
Când tu nu ai nimic în suflet
Și-atât de greu e să iubești
Și să așterni în cale zâmbet.

Și nu-mi e milă de acela
Căzut, lovit de-o vorbă grea
Căci el își va găsi puterea
Spre soare a se înălța.

Ci de acel ce zi de zi
Rănește-n vorbă și în faptă
Căci el nicicând nu va găsi
Spre fericire calea dreaptă... 

Autor/Elena Neicu

CÂT DE FRUMOASĂ EȘTI !

Stai singură pe bancă, cu degetul la tâmplă –
În toamna desfrunzită, cât de frumoasă eşti!
Nu pari să iei în seamă tot ce în jur se-întâmplă –
Privirea ta-i desprinsă de cele pământești.

În părul tău se joacă zglobie adiere,
O frunză-ngălbenită ţi-adastă, delicat,
Pe-un umăr – ca o caldă şi fină mângâiere,
Apoi te părăseşte cu-n lung şi trist oftat.

Lumina, ca de miere, a toamnei, îţi atinge
Timid şi tandru sânii, în amurgu-abia încropit…
Un zâmbet dulce-ţi joacă pe buzele de sânge
Ce, umede şi calde, par gata de iubit.

În treacăt – trecătorii–ţi aruncă vagi ocheade
Şi tuturor le saltă, în piept, un scurt fior…
Deasupra ta, salcâmii, îşi spun că bine-ţi şade
Pierdută în visare, pierdută-n tainic dor.

…Stai singură pe bancă, cu degetul la tâmplă
Desprinsă eşti de lume, de cele pământeşti…
Nu iei nimic în seamă, din ce-împrejur se întâmplă –
Amurgul te îmbracă în straie-mpărăteşti…

  Autor/Boris Ioachim - Portret de fată

TOAMNA VIEȚII

E bine,e toamnă,e-acel anotimp
Ce umple camări cu de toate,
Cu roade alese ce-s coapte la timp,
Și roade culese necoapte...

Căci toate în viață își au rostul lor
Și bune sunt și cele necoapte,
De ai chibzuință și ești răbdător,
Un loc potrivit găsești pentru toate .

Că așa e și viața....și ea are toamnă,
Mai are dorințe și fapte necoapte,
Dăm vina pe vreme,dăm vina pe mană,
Cu crude și coapte pășim mai departe...

Tristețea în suflet rămâne și doare,
Căci omul trăiește o singură toamnă,
E toamna vieții,e toamna din care
Cu cele-adunate el intră în iarnă.

       Autor/ Bigiu-Diaconu Ionel

DE CE ?

De ce râvnim după averi și lucruri ?
Când viața e făcută să te bucuri.
De ce ne facem planuri pentru mâine ?
Când astăzi noi trăim doar pentru pâine.

De ce vrem apă de pe unele planete ?
Când totul e aici dacă ne este sete.
De ce nu mai avem răbdare ?
Când ne-ntâlnim cu orișicare.

De ce mințim pe cei din jur ?
Când adevărul este cel mai pur.
De ce urâm surorile și frații ?
Când toți am fost creați să avem relații.

De ce călătorim în lung și-n lat ?
Când  la noi în suflet n-am umblat.
De ce ne chinuim ca să citim în stele ?
Când vorba Domnului e mai presus de ele.

De ce trăim în grabă și-n zadar ?
Când ” mâine „ poate nu-i în calendar.
De ce ?

       Autor/Necunoscut

PLOUĂ

 Pe-aici când plouă,plouă îndesat,
Nu ține ca la noi un ceas sau două,
Că ziua plouă,plouă pe-nserat,
Și când se crapă iar de ziuă,--- plouă.

În faptul zilei,streșinile plâng,
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng..
Pe-aici când plouă.........plouă nu se-ncurcă !

Iar când s-arată soarele sărac,
De după nouri,ca să-ți facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere,--- te udă.

Există și răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-așa, de sus,
Și cerul câte-oleacă,spre apus,
Se luminează puțintel----a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeag se lasă-n jos,
Și porcul umblă tot cu paiu-n gură.
        Autor/George Topârceanu

SFATURI....

Șterge ce-ai strâns rău în tine
Când mergi seara la culcare,
Cu... sau fără rău.....știi bine,
Soarele oricum răsare.

Pierde-te.... dar nu cu firea,
Judecă...dacă poți...iartă,
Și nu omorî iubirea ,
Doar îngroap-o dacă-i moartă.

Oricât ai urî minciuna
Dă șanse de două ori,
Are părți ascunse...luna
D-apoi niște muritori.

Nu trăi doar ca să strângi,
Oricât ai n-o să-ți ajungă,
Poți să râzi sau poți să plângi
Viața e la fel de lungă.

Să pui preț pe ..sentimente !
Lucrurile de valoare
Se măsoară în.... momente
Nu se strâng în buzunare.

Fă ce simți,dar cu răbdare,
Și chiar dacă riști să cazi,
Fii motivul pentru care
Cineva zâmbește azi.
      Autor/Sebastian Andrei Filcea

CRUCEA VIEȚII OMENEȘTI

Un creştin odinioară tot se căina mereu :
Grea mai este crucea asta
Ce mi-a dat-o Dumnezeu.
Cum o dau nu-mi iese bine
De necazuri nu mai scap
Şi muncesc din greu ca boul
Până cad lângă proţap !

Iaca alţii sunt mai leneşi şi
trăiesc mai în belşug
Numai mie (vorba ceea) “boii
nu-mi mai trag la jug”.

Și ofta creştinul nostru şi
mereu era cârtind
Nimeni nu putea odată să-l
audă mulţumind.

Însă cel de sus părinte, care
ajută pe mişel
Căutând din cele sfinte,
cercetatu-l-au pe el:

A trimis la el un înger
Noaptea când dormea trudit
Şi luând pe om de mână
L-a urcat pe deal la Schit.

Se făcea că este ziuă
Şi erau numai ei doi
Între nişte Cruci frumoase
Felurite după soi.

Unele erau de aur,
Altele de fier şi lemn,
De argint şi de aramă,
Fiecare cu un semn.

Zice îngerul atuncea:
“Ia-ţi o cruce care vrei
Numai potriveşte-o bine
şi te-ntoarce la bordei”.

Lacom el apucă-n grabă, cea
de aur mai întâi
Încercând s-o tăbârcească pe
voinici umerii săi.

Dar nu-i chip ca s-o urnească
şi privind la ea cu jind
Se pogoară mai la vale,
la o cruce de argint.

De prea multă strălucire
Nu te poţi uita la ea,
Dar voind el s-o ridice
Vede că-i grozav de grea.

Se mai uită, iar încearcă
Până ce îşi ia de seamă
Să-şi aleagă altă Cruce,
Tot frumoasă, de aramă.

Dar în ciuda lui şi aceea
pentru dânsul este grea
Cea de marmoră mai tare,
cea de fier cam tot aşa.

Lângă ele, mai la vale,
vede sub un copăcel,
cruce de stejar uşoară,
numai bună pentru el.

O ridică deci şi pleacă,
Iară îngerul pe drum
Îl întreabă pentru cruce,
dacă-i mulţumit acum.

Slavă Domnului, răspunde,
Tare-s mulţumit cu ea,
Căci din toate numai asta
Este după vlaga mea!

Îngerul atunci îi zice:
Omule nemulţumit,
Pentru Crucea vieţii tale
Totdeauna ai cârtit!

Astăzi te-am adus anume
Ca să-ţi fie ţie semn
Că nici una nu poţi duce
Decât crucea cea de lemn.

Asta este “Crucea vieţii” dată
ţie de când eşti
Deci lui Dumnezeu dă slavă
şi de-acum să nu cârteşti.

Cele de metaluri scumpe
sunt a oamenilor sfinţi
Care sufăr pân’la sânge,
întru grele nevoinţi.

Iară tu cu sărăcia lesne
te vei mântui,
Dacă vei păzi credinţa
şi răbdând vei mulţumi!
       Autor /Necunoscut

ȘI MAI AȘTEPT SĂ-MI FII APROAPE....CINE ?

Pe pragul casei ieri am așteptat,
Cuiva să i se facă dor de mine,
Și-am tot privit în zare și-am sperat
Să văd pe cineva pe drum că vine...
.
Am stat o zi întreagă lăcrimînd,
Și amintindu-mi, multe și de toate,
Că m-am trezit de mila mea plîngînd,
Și nu vă mint, nu vreau să-mi fac păcate,
.
Dar seara a venit cu mai mult rău,
Căci bezna-mi umple casa și viața,
Și mă tot rog la bunul Dumnezeu,
Să nu mai vină mâine dimineața.
.
În pat mă tot frământ și am dureri,
În piept, de mult mă junghie ceva,
Pe coama casei cântă de trei seri,
Întruna, un... necaz de cucuvea.
.
Atît de singur sunt, că nici cu mine,
Nu pot să mai mă-ngădui la nimic...
Și mai aștept să-mi fie-aproape... cine?
Am zis destul. Mai mult... n-am ce să zic!
.
  Autor/Dan Dadae/Singur